Limitless

Un bărbat în vârstă de douăzeci și opt de ani, care dobândește capacitatea de a folosi întreaga capacitate a creierului său, este angajat de F.B.I. ca consultant.

                          NETFLIX .TV

brain's capabilities is hired by the F.B.I. as a consultant.

Creator:

Craig Sweeny

Stars:

Jake McDorman, Jennifer Carpenter, Hill Harper | See full cast & crew »

Reviews

179 user | 12 critic                             TV Series (2015–2016) 

Popularity

424 ( 4)                 

Read More

Să fim serioşi: câteva mii de oameni (din 20 de milioane), dintre care – probabil – majoritatea preferă discreţia, nici nu sunt problema cea mai mare, nici nu macină temeliile lumii noastre. Cu sau fără celebra modificare din Constituţie, hoţia şi minciuna – ca să vorbim doar de păcatele creştine – vor submina la fel de eficient “securitatea naţională” ca până acum. Dar, e foarte adevărat, după validarea referendumului, ceva se va schimba în lumea noastră: vom vedea ce poate o falsă unanimitate care se bazează pe consensualismul (în parte real, în parte indus al) definirii duşmanului comun. Homosexualii sunt primii pe listă, dar – nu vă fie frică – vor mai şi alţii şi vor mai fi şi alte referendumuri. De-acum înainte vom fi “noi” şi “ei”: “noi”, întotdeauna de partea binelui şi “ei”, “uneltele Diavolului” de care trebuie “purificat” corpul social. Iată că, în sfârşit, s-a terminat şi tranziţia; de acum ştim ce avem de făcut: avem de luptat împotriva a ceva. Sau, mai exact, împotriva cuiva. Şi nu oricum, ci în numele “iubirii aproapelui”; a aproapelui concret – cel din tribul “nostru” – pe care “trebuie” să-l ferim de contaminare.

Referendumul inițiat de ”Coaliția pentru Familie” nu este despre homosexuali

Şi atunci de ce atâta tevatură legată de homosexuali? Dintr-un motiv foarte simplu: pentru că sunt victimele perfecte. Mai înainte de toate sunt puţini; nu se cuvine să încercăm vitejia naţională cu mari mulţimi, căci – merită să ne amintim măcar atât – tocmai comemorăm un veac de la finele unui război în care după ce am fost bătuţi măr, ne-am remarcat doar prin “victorii defensive”. Împotriva câtorva mii însă se poate vedea cât de curajoşi şi de eroi sunt câteva milioane. Apoi, datorită faptului că homosexualii sunt obişnuiţi cu persecuţia şi cum strigi la ei, cum fac, speriaţi, profil bas. Ştiu că se vor scoate în evidenţă pride-urile şi “femeile cu barbă” ce şochează opinia publică, însă orice psiholog poate explica acest lucru elementar: exhibiţionismul nu e nimic altceva decât reversul frustrării şi al fricii. Puţinii ani carnavaleşti prin care a trecut comunitatea homesexuală n-au şters secolele de represiune pe care aceasta le-a cunoscut. În al doilea rând, dat fiind că preferinţele şi stilul lor de viaţă sunt rezultatul unei alegeri (spre deosebire de etnie sau rasă, care e o fatalitate), pot fi făcuţi vinovaţi pentru această alegere şi, la început culpabilizaţi, apoi pedepsiţi în consecinţă. În fine, homosexualul nu se poate apăra, căci tocmai principiul pe care l-ar invoca în favoarea lui (“cu toţii suntem oameni”) e cel pe care-l neagă cei ce-l persecută: oameni sunt doar cei “normali”. Aşa că, pocnit, homosexualul s-ar chirci de durere, fără a putea opune decât ţipete isterice violenţei ce-l loveşte. Iar această atitudine, cum bine se ştie, nu ar face decât să întărâte şi mai abitir haita “vitejilor”. Cu atât mai mult cu cât aceştia ar avea scuza că nu dau din sadism, ci “pedepsesc” în numele “credinţei” şi al “apărării neamului”.

Însă, aşa cum spuneam, primii nu vor fi şi cei din urmă. Crede cineva că “creştinii” şi “patrioţii” se vor mulţumi cu un lucru atât de minor precum introducerea în Constituţie a unui lucru prevăzut şi în Codul Civil? Tare mă îndoiesc! Căci mai sunt atâtea de făcut! De pildă incriminarea homosexualităţii. Sau interzicerea avorturilor (a “pruncuciderii”). Penalizarea celibatarilor. Şi, neapărat, prohibirea adulterului şi a sexului premarital. De ce nu şi interzicerea “propagandei progresiste şi multiculturale”, eventual la paritate cu introducerea frecventării obligatorii a Bisericii? Ori scoaterea “ereziei evoluţioniste” din programa şcolară. Poate chiar condamnarea “în regim de urgenţă” a reprezentanţilor şi suporterilor “statului paralel”. Sau prezenţa – în mod necesar – a unui cleric în toate completele de judecată. Şi abia am deschis cutia. E mult de desţelenit pentru a transforma lumea noastră pustiită de “modernism” în “Grădina Maicii Domnului”. Până acum ne-am tot plâns că nu avem un “proiect de ţară”; iată că ni l-am găsit – e acela de-a deveni, în cel mai scurt timp cu putinţă, o “naţiune creştină”. Naţiune, în răspărul “mondializării”, care lichefiază nu doar graniţe, ci şi tradiţii şi creştină în contra ideologiilor veacului (a materialismului prosperităţii, a interferenţelor spirituale, a multiculturalismului), adică – în fapt – a modernităţii. În felul acesta, dintr-o dată, deficitul nostru de modernitate devine o calitate: bine ca nu suntem corupţi şi pervertiţi ca nenorociţii de occidentali! Suntem “tradiţionali”, legaţi de lumea satului (în care – în ciuda exodului expaţilor – tot mai avem cam 40 % din populaţie), îngheţaţi de comunism şi cu o integrare europeană semi-eşuată. A propos de comunism: poate ar fi timpul să vedem şi reversul “modernizării forţate”, potrivit căreia Partidul marxist-leninist a dus în contemporaneitate un popor aflat – în proporţie de 75 % – la limita folosirii primelor unelte din metal. Aşa e, dar – pe de altă parte – comunismul a fost şi teribil de conservator: decretul antiabortiv al lui Ceauşescu stă mărturie. Şi nu doar el, ci şi incriminarea homosexualităţii, penalizarea fiscală a celibatarilor, restricţiile modei (vă mai amintiţi de războiul oficial împotriva pletelor şi a bărbilor?), cuminţenia filmelor şi a muzicii difuzate public şi câte altele (inclusiv Securitatea ca “gură a satului” la scară naţională). Privit retrospectiv, mai c-ai zice că singura lui vină e aceea că se revendica de la Lenin, nu de la Biblie! “Ordinea şi disciplina” acelui timp ri(t)mează bine cu “organizarea pe baze creştine” a societăţii. Încă nu ne-am depărtat atât de mult de prima ca să nu o putem conjuga cu cea de-a doua.

Poate părea straniu faptul că promotorii acestui salt înainte prin reîntoarcere în timp nu sunt, aşa cum ne-a obişnuit discursul public, “nostalgicii” ceauşismului, ci generaţia Revoluţiei, cei între 45 şi 50 de ani. Nostalgicii vechi pot fi înţeleşi: cei pe care îi numim adesea (încărcând cu un nedrept peiorativ cuvântul) “pensionari” sunt, în fapt, rămăşiţele “clasei muncitoare” a comunismului. Adesea prima generaţie urbanizată şi prima salariată, ei au fost beneficiarii modernizării României dintre 1960 şi 1980. De la bloc la maşină, de la şcoală la dispensar, de la cinematograf la cofetărie, le-a fost dat să cunoască o lume a serviciilor pe care părinţii lor nici nu o bănuiau şi pe care – după 1990 – ei şi copiii lor au văzut-o intrând în declin. Tinereţea le apare azi în culori aurorale, dat fiind că fondul pe care s-a proiectat ea – anii ’70 – era unul al dezvoltării şi al speranţei. Când lumea aceasta a intrat în criză (anii ’80) şi apoi s-a prăbuşit brutal în 1989 s-a petrecut o mutaţie şi în sufletul acestor oameni. Majoritatea dintre ei nu mai beneficiaseră – decât în mod superficial (şi, cel mai adesea, în familie sau în mici comunităţi) – de o educaţie religioasă; au redescoperit-o fie în ultimii ani ai comunismului (ca pe o subversiune benignă), fie, în majoritatea cazurilor, după Revoluţie, ca pe singurul discurs spiritual care a mai rezonat în spaţiul public. Să nu uităm acest lucru: ideologia comunistă a fost – volens, nolens – (şi) un cadru mental pentru cei ce au trăit în acel timp. Faptul că partea ei teoretică (“materialismul dialectic şi istoric”) mai întâi n-a fost cunoscut în mod serios mai de nimeni, apoi a fost redus la o serie de postulate arbitrare tinzând spre platitudini (“diamat”-ul) şi, în cele din urmă, ocultat de citatele fără noimă din discursurile lui Ceauşescu a făcut ca dominantele mentalului public să fie, mai întâi, scientismul, apoi naţionalismul. Scientismul se dezvoltă mai ales în mediile urbane, în rândul generaţiilor care parcurg toate ciclurile de studii şi care constituie pătura superioară – mai ales cea inginerească – a României Socialiste. Viziunea lor este una de timpul “dacă – atunci”, simplificatoare a realului, dar clară în ceea ce priveşte conexiunile lui fundamentale. Anii ’80, cu penuria lor şi intrarea în vrie a marilor industrii, precum şi cu dezvoltarea (în afara ţării) a unor “ştiinţe subtile” (informatică, genetică, fizica particulelor elementare) înseamnă şi declinul acestei caste, a cărei logică (şi viziune) e demantelată de arbitrariul deciziilor câtorva persoane, reductibile – în cele din urmă – la cei doi Ceauşeşti. Pe de altă parte, tot această generaţie de peste 65 de ani e contemporană cu ascensiunea unui naţionalism reactiv, care a fost – de fapt – adevărata ideologie oficială a anilor ’80. La început antirusesc (memoria ocupaţiei militare a României dintre ’45 şi ’58, precum şi aceea a plăţii “despăgubirilor de război” – cu “cotele” lor – a marcat copilăria pensionarilor de azi), apoi antimaghiar şi antisemit (în seama minoritarilor fiind pusă teroarea anilor ’50), mentalul comunist devine din ce mai xenofob, terminând – pe măsura izolării internaţionale a României – în hiperbola “cetăţii asediate”. În această optică, pământul nostru e “în calea răotăţilor”, iar neamul (care este o sumă de calităţi pozitive) e victima permanentă a comploturilor străinătăţii. De aceea orice injoncţiune venită din afară (cu privire la respectarea drepturilor omului, la problema “sistematizării rurale”, la situaţia puţinilor disidenţi etc.) e taxată ca “amestec în treburile interne” şi ca subversiune. Ce e cu adevărat straniu e faptul că această imagine a poporului sub asediu se suprapune peste cea a fiecărei familii care e prizoniera acelui deceniu mizer al tuturor privaţiunilor. Această identificare a neamului mic cu neamul mare face ca naţionalismul reactiv al anilor ’80 să-i supravieţuiască lui Ceauşescu şi să se dezvolte ulterior, potenţat de frustrările sărăciei anilor ’90. Să ne amintim şi de ideologia victimară a acelor ani: “consensul revoluţionar” a fost acela că toţi am fost victime, toţi am suferit şi toţi suntem neîndreptăţiţi. După dispariţia lui Ceauşescu, în epoca marilor pasiuni politice, nu mai era clar ale cui victime suntem; drept care cauza stării noastre – de cea mai săracă ţară a Europei – trebuia găsită undeva. Jocul de cuvinte “Yalta – Malta” părea răspunsul ideal. Merită observat un lucru: pe vremea aceea nu politicienii erau motivul tuturor relelor, deşi – probabil – atunci s-au făcut cele mai teribile afaceri ale lungii noastre “tranziţii”.

Descompunerea industriilor comuniste a trimis la pensie – care era, de fapt, un şomaj mascat (căci şomajul efectiv n-ar fi dat bine în statisticile pe care le trimiteam la Bruxelles în vederea integrării) – mase uriaşe de oameni care, de acum înainte, erau relegate la periferia societăţii. “Eroii Revoluţiei” erau tinerii; lor le era menită lumea de mâine (promisă şi aşteptată); nimeni nu mai avea timp şi interes pentru cei de peste 50 de ani. Mulţi s-au reruralizat; mulţi s-au închis în spaţiul domestic în care nu le-a mai rămas decât un singur prieten: televizorul. De-a lungul anilor, canalele noastre de televiziune – din supralicitare în supralicitare (mai ales în talk-show-uri) au sfârşit prin a furniza câte-o apocalipsă în fiecare zi. Or, deşi straniu, acest lucru are un efect consolator asupra celor pe care toţi i-au abandonat (începând cu copiii lor, plecaţi să-şi caute un rost în alte zări): le dă senzaţia că odată cu ei piere o întreagă lume. Că, măcar în clipa naufragiului definitiv, nu sunt singuri. Unicele motive de a mai ieşi din casă au rămas, pentru mulţi, cumpărăturile (mai ales în zilele de reduceri ale supermarketurilor) şi mersul la Biserică. La Biserică se adună cei singuri, acolo se întâlnesc, se leagă şi se stabilizează relaţii; într-un cuvânt se creează o comunitate a celor d’un certain âge pe care nici un mediu laic nu o mai face posibilă. (Întrebaţi-vă unde s-ar putea întâlni între ei oameni trecuţi de 40 de ani, care nu se mai duc la club şi cărora nu le dă mâna să meargă zilnic în restaurante?) Biserica e, în primul rând, pentru aceşti oameni, un “noi” colectiv în care vin să(-şi) plângă, fără nici o inhibiţie, viaţa risipită, nedreptăţile cărora nu li s-au putut opune, abandonul la care i-au condamnat tocmai cei pe care i-au iubit, fuga anilor şi golul imens al zilelor. De la oameni nu mai aşteaptă nimic, toate speranţele lor sunt focalizate pe un Dumnezeu ambiguu, deopotrivă tată concret (pe măsura celui real) şi Zeu (neîndurător) al sorţii şi al norocului: El singur le mai poate da sănătate, o minimă prosperitate, bucuria măruntă a cuiva care să-i asculte şi – în cele din urmă – liniştea sfârşitului. Biserica este (şi) suma acestor destine frânte şi, oricât de slabe ar fi fiecare în parte, împreună constituie o forţă uriaşă. Forţa aceasta refuză tinereţea zilei de azi, pe care nu o înţelege (ci o vede, cel mai adesea, ca fiind scandaloasă) şi de care e, de asemenea, refuzată şi visează la o tinereţe pierdută, fără doctori, într-o familie mare (în care cei tineri se simţeau în continuare copii), într-o lume diferită de cea de azi, în care nu se găseau atâtea, dar care era mai simplă şi în care lumina decupa contururi clare.

Încă odată, oamenii aceştia sunt de înţeles şi, în loc de a-i dispreţui pentru inerţia lor (inclusiv de vot), poate ar fi mai potrivit să ne întoarcem către ei înainte de a-i pierde definitiv. Ceea ce e cu adevărat straniu, este conservatorismul religios al generaţiei mature, adică al celor aflaţi între 30 şi 50 de ani. O parte din oamenii aceştia au copilărit în ultimii ani ai ceauşismului, cei ai frigului, ai foamei şi ai fricii şi – ca atare – s-ar cuveni să nu aibă nici o nostalgie a “ordinii şi-a disciplinei” unei societăţi totalitare. Alţii n-au cunoscut comunismul decât din poveşti şi nu se raportează la el decât prin memoria – destul de fluă (şi dacă e victimară, şi dacă e nostalgică – (a) familiei şi a literaturii. Totuşi, în mod straniu, lumea “cu reguli clare” li se pare mult mai seducătoare decât cea liberală, în care fiecare face ce vrea atâta vreme cât nu dăunează celorlalţi. În mod straniu, pentru că aceşti oameni au crescut tocmai în această lume liberală. Majoritatea dintre ei, şcoliţi (cum s-a nimerit, dar cu diplomă), urbanizaţi, cu un job acceptabil (cel mai adesea în servicii) şi cu o biografie care până nu demult (şi în mod cert pentru părinţii lor) ar fi trecut drept scandaloasă, datorează totul acestei lumi în care autoritatea, supravegherea, morala lui “trebuie să” şi “gura satului” s-au estompat, lăsându-i fiecăruia şansa de a trăi cum crede de cuviinţă. Revolta lor împotriva acestei lumi are de ce să surprindă. Dar nu e de neînţeles.

În felul lor, şi ei sunt nişte nostalgici, numai că spre deosebire de părinţii lor – care au nostalgia tinereţii – ei au nostalgia inocenţei. A inocenţei pierdute într-o lume care a devenit dintr-o dată teribil de materialistă şi, tocmai de aceea, teribil de josnică. Nu cred să spun vreo noutate, însă triumful celui mai grosier materialism a fost în România nu înainte de ’89, ci după. Limitarea proprietăţii (de dogma colectivistă) şi puţinătatea obiectelor dezirabile (chiar în perioada relativei prosperităţi socialiste) îi făcea pe oameni să fie, inevitabil, mai deschişi şi mai atenţi unii la alţii, dădea o altă pondere realaţiilor personale şi – împreună cu o şcolarizare mai temeinică – lăsa un spaţiu pentru o viaţă spirituală cât de cât comună. Că aceasta însemna literatură escapistă sau subversivă, muzică la magnetofon, filme de video, întâlniri şi discuţii interminabile e mai puţin important. Ceea ce contează e faptul că toate aceste lucruri existau şi oamenii investeau în ele o seriozitate şi o pasiune care au dispărut pentru totdeauna. După 1990, fiecare a fost pe cont propriu, într-o lume pe cât de dinamică, pe atât de rapace şi pe cât de experienţialistă, pe atât de lipsită de scrupule. “A face bani” sau “a face carieră” în această brave new world a devenit o activitate full time. Nimeni n-a mai avut timp de prieteni, de lecturi şi de discuţii filosofice; acum totul se cerea (re)gândit în termeni de oportuniţăţi, afaceri, contracte, viramente, avocaţi, procese, lovituri directe şi sub centură, “cine nu rezistă dispare”, protecţie, influenţă etc. Pe mulţi din cei intraţi în acest joc adrenalina i-a dus înainte; de vreme ce-au ţinut la primele lovituri, îşi erau datori lor înşile – asemeni unor jucători – să ţină şi la următoarele; unii – fie de prea sus, fie de prea jos – au continuat pentru că n-au mai putut ieşi din joc; alţii au început de mai multe ori de la zero şi, la un moment dat, au simţit – deopotrivă dinlăuntru şi la somaţia celor apropiaţi – că trebuie să prindă un cheag. Stress-ul acestei vieţi aventuroase s-a defulat, cel mai adesea, în cel mai simplu şi mai ieftin mod uman cu putinţă: în relaţii pasagere (dublate sau nu de fulminaţii pasionale). Numai că, în timp, şi carnea şi sufletul au obosit. Mulţi din aceşti oameni s-au săturat de existenţa precară pe care au dus-o şi acum, când – în mare – au ceea ce şi-au dorit, şi-ar dori o “restartare” a vieţilor lor de acolo de unde le-a întrerupt goana după câştig”. Pentru ei, Biserica e lumină în vraiştea lor interioară; e punere în ordine a pivniţelor şi a podurilor sinelui în care s-au strâns toate cele date la o parte decenii întregi şi e autoritatea ce garantează stabilitatea unei lumi în care cel ce-a adunat se poate bucura de agoniseala lui. Spre deosebire de părinţii lor, ei nu vor să se întoarcă în timp – căci ştiu bine că sărăcia nu-i face fericiţi decât pe cei care-o aleg coştienţi (şi aceştia sunt foarte puţini) – ci vor să rămână în prezent, dar, cu tot ceea ce au, să fie altfel decât acum. E aceasta o posibilitate, sau o simplă utopie? Concentrarea avuţiei materiale şi spiritualizarea materiei (mai) sunt ele posibile (şi, mai ales, într-o lume ca a noastră)? Ceea ce e ciudat în mult-clamatul lor “conservatorism” e faptul că acesta se vrea a fi cea mai radicală formă de revoluţionarism. Căci visul lor e acela de-a aşeza lumea – pe care-o cunosc prea bine – pe alte temelii. În speţă pe un soclu moral absolut.

Înainte de-a spune un cuvânt despre miza acestei revoluţii radicale, se cuvine să ne mai oprim o clipă la încă o categorie de “creştini” de rit nou. Metanoia pe care o invocă generaţia matură de azi pare să fi lovit tocmai acolo unde era mai puţin de aşteptat: la foştii securişti de ieri şi la afaceriştii veroşi de azi. Torţionari ai “anilor de tristă amintire”, oameni care până în decembrie ’89 nu jurau decât pe “realizările Epocii de Aur” (în numele cărora sancţionau impenitent), ba unii s-au folosit şi de armamentul din dotare la Revoluţie, directori şi şefi de centrale care, în prima jumătate a anilor ’90, au prădat sectoare industriale (şi au aruncat în şomaj mii de oameni), şmecheri de cartier care au pus mâna pe terenuri şi pe active, unii au intrat în politică şi au făcut tot soiul de nefăcute, oameni căutaţi de justiţie şi de victime – cu toţii plâng de sare cămaşa de pe ei, citează din Biblie şi nu vorbesc decât de Iertare şi de Iubire. S-ar zice că şi în lumea noastră vameşii şi fariseii sunt cei dintâi chemaţi! Numai că, dincolo de spectacolul “credinţei” lor (pe care, adesea, Bisericile îl omologhează cu prea puţin discernământ), oamenii aceştia simt că, sub pavăza Bibliei, pot opera o infimă – dar decisivă – tranziţie semantică: aceea de la culpă la păcat. Culpa e juridică şi se sancţionează în sala de judecată. Păcatul e moral şi nimeni altcineva decât Dumnezeu (deoarece noi toţi suntem păcatoşi) nu are dreptul să-l judece. Omul care a omorât în anii ’50 (sau în Decembrie ’89, ori la mineriade), cel ce-a furat o fabrică sau cel care-a dat o lege stupidă ori nedreaptă strigă cu toţii: fraţilor, am păcătuit! Iertaţi-mă! Şi fraţii – dacă sunt creştini adevăraţi – trebuie să-l ierte. Dar ce ne facem cu efectele crimei, ale hoţiei sau ale arbitrariului legislativ? Acestea continuă şi – deloc surprinzător – continuă tocmai în favoarea celui care vine ca suplicant în faţa noastră. Legea e omenească – strigă el – şi dacă eu am greşit, nu vreau ca alţii să greşească acţionând împotriva mea. Nimeni altcineva decât Dumnezeu nu ne poate judeca. Şi dacă eu am greşit, n-aş fi putut-o face dacă Dumnezeu nu accepta ca greşala mea să aibă loc. Şi oare de ce a avut ea loc, dacă nu pentru a mă căi acum? Aşa a fost voia Domnului! Oricât de ciudat ar părea, şi aceşti oameni vor “o reformă morală”, pentru că aceasta i-ar deculpabiliza juridic. Biblia lor e doar cea cu iertarea; cea cu legile e mai aridă, au sărit-o şi mizează pe faptul că nu sunt mulţi care s-o aprofundeze. Aici e interesant faptul că, în aceeaşi viziune a păcatului, care-l face pe vinovat victimă, se întâlnesc generaţii diferite – de la măciucile lui Dej la “tinere talente” din baroniile locale. Pentru ei, recursul la Biserică înseamnă sustragere dinaintea justiţiei.

Pensionari care se strâng unii în alţii în uşa bisericii, adulţi “de succes” ce caută să aducă şi Sensul (cu S mare) în panoplia realizărilor lor, persoane de toate vârstele pentru care Dumnezeu iartă (acolo unde oamenii condamnă) şi, inevitabil, tineri purişti pentru care Adevărul trece prin vorbele unui “părinte îmbunătăţit” – ce-i uneşte pe toţi aceştia? Un lucru simplu ca lumina soarelui: ei “văd” şi “înţeleg” acolo unde noi ceilalţi orbecăim şi ne împiedicăm. Şi ce văd şi înţeleg ei? Faptul că lumea noastră nu are – aşa cum pare – o mulţime de probleme, ci doar una singură: cea morală. Ceea ce ne “trebuie” nouă e o revoluţie morală. Şi aceasta trebuie să înceapă de la rădăcina ei: din carne. De aceea îi preocupă atât de mult – deşi pare surprinzător la nişte naturi care se vor angelice – problemele sexului. Sexul e “spinul din carnea noastră”, e revolta trupului individual împotriva moralei colective, e bucuria – ieftină – a uitării de sine (şi, uneori, a regăsirii în celălalt), e sălbăticia nedomolită a cărei mocnire lentă modelează istoria şi cultura. Adevărata reformă morală constă în a-l deposeda de toate acestea şi a-l relega în condiţia umilă a “scârbavnicului mădular” care pentru individ e semnul ruşinii şi pentru specie instrumentul reproducerii. Miza acestei reforme nu e sexul, ci pasiunea; dezrădăcinând pasiunea din corp, ea devine o abstracţie sublimă care se împlineşte în devoţiunea absolută. Ce urmează apoi? Scenele de orgasm colectiv ale stadioanelor lui Hitler şi ale pieţelor lui Stalin ar trebui să ne arate încotro ne îndreptăm.

Nu homosexualii sunt terminusul procesului început cu inţiativa Coaliţiei pentru Familie, ci reforma morală – radicală – a întregii societăţi. După 30 de ani de democraţie, cu toţii simţim că am ajuns la o fundătură şi că aşa cum suntem, murdari şi risipiţi, nu putem merge mai departe. Am vrea să ne schimbăm, dar nu ştim cum (sau, poate, ştim – măcar vag – dar nu mai suntem în stare). De aceea avem nevoie de cineva care să ne schimbe din afară. Şi acestui Cineva suntem dispuşi să-i jertfim pe toţi cei care nu se pot schimba deoarece sunt “străini de neam şi de credinţă”. Abia când îi vom îndepărta pe toţi ne vom putea schimba şi cel care ne va schimba va fi Tatăl nostru. Iar atunci nu vom mai avea nimic de aşteptat, căci totul ni se va adăuga nouă.

Am mai văzut acest radicalism în istoria noastră la true believers-ii celor două totalitarisme ale veacului trecut şi am văzut unde a dus. Poate a trecut prea mult timp de atunci şi am uitat. Poate propaganda nostalgică a “eroilor rezistenţei” şi a “demnităţii naţionale” a sfârşit prin a oculta răul şi a evidenţia doar binele trecutului. Poate după decenii de “capitalism sălbatic” se trezeşte în noi un idealism îndelung reprimat. Poate mai sunt şi alte cauze pe care le vom înţelege în timp. Două lucruri însă mi se par certe: avem de-a face aici cu un semi-eşec al integrării noastre europene şi cu un eşec efectiv al şcolii româneşti. Când strigam că nu vrem decât integrarea “în lumea civilizată”, ne-am imaginat-o ca fiind “adevărata” Revoluţie, care ne scoate din condiţia noastră istorică de provinciali şi de săraci. Am crezut că vom deveni – poate peste noapte – la fel de europeni în venituri precum nemţii sau englezii. În loc de asta ne-am pomenit cu “foi de parcurs” şi “recomandări” imperative pentru a ne schimba stilul de muncă, de organizare şi, finalmente, de viaţă. Toate acestea ne-au dezamăgit; în fapt noi nu voiam decât “să trăim mai bine”, adică să degustăm paradisul terestru din care se împărtăşeau naţiile dezvoltate. Am reuşit doar în varianta lui low cost: cu supermarketuri ce desfac o marfă pentru care ar fi amendate în Occident şi cu călătorii ieftine în staţiuni care demult nu mai sunt atractive pentru protipendada vestică. Am strâns ban pe ban, ne-am făcut (sau cumpărat) case, le-am mobilat şi le-am umplut cu tot soiul de lcururi inutile şi cu termene de garanţie aproape expirate şi – cu execepţia plasmelor de pe pereţi – nimic nu pare a atesta că suntem capabili să facem legătura dintre bogăţie şi comfort. Ăst timp am pustiit satele şi am ruinat aproape toate serviciile de aşa manieră că, azi, cine vrea şcoală, îngrijiri medicale sau pur şi simplu divertisment e nevoit să se încredinţeze exact acelor străini de care e deopotrivă fascinat şi îngrozit. Am plecat în masă din ţară dar, atâta timp cât am muncit păstrând sub pernă fotografia mamei, a soţiei sau a copilului, am rămas cu sufletul acolo sperând la acea (re)întoarcere care va rezolva toate problemele. Dar când mama, soţia şi/sau copilul au venit ei la noi (sau s-au destrămat în ceaţa uitării şi ne-am croit o altă viaţă) am ştiut că nu ne vom mai întoarce. Atâta timp cât a existat visul revenirii am fost români – cu toate calităţile şi defectele noastre; când el s-a stins, ce am devenit? Lumea apuseană e ca cerul: imensă, plină de lumini şi teribil de rece. Nimeni nu ne-a aşteptat, nici ca popor, nici ca indivizi, să ne ia în braţe, să ne ducă acasă şi să ne pună în fruntea mesei. Şi acum ştim că nici nu ne va aştepta vreodată. Ei sunt ei, cu palatele lor, cu maşinile lor, cu viaţa lor reglată de coduri ce vin de la începutul modernităţii, politicoşi şi indiferenţi, eleganţi – dar cu eleganţa distantă a imaginilor din reviste. Dar noi, noi cine suntem? Cine sunt bătrânii ce se sting în sate în care nu se mai nasc copii? Şi cine sunt copiii care, deja, în tot soiul de oraşe occidentale nu mai vorbesc limba părinţilor ci pe-aceea a găştii în care se amestecă neamuri şi rase? Cine suntem noi, cei în ţara cărora au fost ucişi zeci de mii de oameni şi nimeni n-a fost judecat pentru aceasta? Cine suntem noi, cei în ţara cărora s-au furat mii de miliarde şi nimeni nu e vinovat de asta? Cine suntem noi, cei ce pretindem că sărbătorim un centenar de la nişte fapte de care nu-şi mai aduc aminte nici profesorii de istorie? Poate un neam de oameni dezorientaţi, speriaţi, gata să se încline în faţa oricărei persoane bine îmbrăcate, milogi în vorbe, pofticioşi în gând, vrând să avem şi bunuri, şi linişte, şi să dominăm, şi să fim ascultaţi, şi să plecăm, şi să rămânem, şi să ne întoarcem – şi, mai ales, Premiul Nobel. Nu (mai) ştim şi nu mai nimeni care să ne-o spună. Primindu-ne printre ei, occidentalii ne-au abolit alteritatea şi ne-au dizolvat într-o mulţime imensă – de francezi, nemţi, greci, şi alte naţii, dar şi arabi, vietnamezi, eritreeni, homosexuali, transgenderi, în curând şi făpturi modificate genetic – în care nu ne regăsim şi din care ne-am vrea din nou acasă, deşi nici acasă nu ne (mai) aşteaptă nimeni şi casa însăşi e părăsită şi pustiită. Unde să mergem? Şi unde să ne întoarcem? Poate de aceea ne dorim atât o patrie nouă, “mândră ca soarele de pe cer”, celestă ea însăşi, desprinsă de mizerii şi de suferinţe. Patria reformei morale.

Orice integrare în ceva mai mare antrenează – la un moment dat – o criză identitară. Acest lucru era previzibil. Ceea ce e trist e faptul că nu am aplicat o terapie dacă nu preventivă, măcar consecventă integrării pentru această criză. Unde? În media şi, mai ales, în şcoală. Acesta e motivul pentru care am fi avut nevoie de o istorie autentică (nu imaginară) a noastră, de istorie universală, de o aprofundare a literaturii autohtone şi a corelaţiilor ei cu marea literatură a lumii, de o istorie a artei şi a muzicii, de o dezbatere deschisă a problemelor modernităţii şi a crizelor lumii în care am intrat. Lucrurile acestea nu erau mofturile unor umanişti preţioşi, ci antidotul la “şocul cultural” pe care îl are un om ce pleacă din satul lui într-un mare oraş occidental şi al tânărului care descoperă că excesul de Coca-Cola vine la pachet cu diabetul (dacă nu şi mai rău). Şi încă ceva: o şcoală bună învaţă moderaţia şi corelativul ei, luciditatea. Iar un om lucid ştie că nu poate ajunge la destinaţie decât parcurgând toate etapele; că nu există salturi şi că “rezolvarea tuturor relelor” printr-un singur pas e o pură iluzie. Or, înţepenind şcoala în programa ceauşistă (cu un abuz inutil de matematică şi cu o istorie patetică debitată în şabloane, cu literatura redusă la comentarii şi fără nici o deschidere culturală), experienţa întegrării noastre – dincolo de aspectele ei materiale – e exact aceea a unor copii ce s-au rătăcit de tribul lor într-o lume străină. Imigranţii (arabi şi negri), alter gender-ii (homosexuali şi transexuali) şi upper class-ul acelei lumi (mai ales cel al tehnocraţilor bruxellezi) ne apar ca monştrii din poveşti cu care se cuvine să ne luptăm pentru a ne păstra identitatea şi a ne (re)găsi neamul. Invitându-ne la aderare, Occidentul a crezut că ne primeşte în istorie. Şocaţi de istoria lui – care, da, e doar în mică măsură şi a noastră – noi ne-am refugiat în mitologie. Şi acum colorăm religios această mitologie pentru a părea mai credibilă decât aceea a uriaşilor din tunelele dacice de pe sub munţi.

Acum suntem – noi şi ungurii (cine-ar fi crezut?!) – apărătorii Europei. Ba de invadatorii ei clasici (ce vin din/prinTurcia), ba de ereziile ce o ameninţă (precum multiculturalismul). Noi luptăm la porţile creştinătăţii pentru ca îmbuibaţii Apusului să se bucure de roadele prosperităţii lor. Şi când Occidentul se va prăbuşi sub greutatea barbarilor şi a propriului desfrâu, noi, bizantini fără Bizanţ, vom mai ţine o clipă steagul sus până va trece la A Treia Romă eurasiatică. Noi suntem adevăraţii cruciaţi. În sfârşit, ne-am regăsit mia de ani ce ne lipseşte din istorie!

Despre această naraţiune – şi despre “revoluţia morală” pe care ea se poate sprijini – e referendumul din 7 octombrie. Iar această naraţiune nu e decât o poveste cu viteji curaţi, cu eroism, dedicaţie şi sacrificii în numele unui ideal pur, care rimează perfect cu “Sărbătoarea naţională”, cu valurile de muzică populară şi fluviile de vin fiert ce ne vor inunda curând. Dincolo de ea, ca întotdeauna, ne vor aştepta “sărăcia, şi nevoile, şi neamul” tot mai risipit, tot mai dezamăgit, tot mai dispus să creadă în orice. Şi asta n-ar fi nimic dacă tentaţia unanimităţii împotriva duşmanului comun nu va rodi în alte – aberante – forme. Mă tem că acum validarea referendumului a devenit obligatorie pentru cei care l-au sancţionat în Parlament. Şi – odată cu el – un întreg mecanism pus în mişcare în egală măsură de complexele noastre istorice şi de problemele prezentului va porni să macine. Mai poate fi el oprit? Poate cineva să se opună pasiunilor colective puse în slujba “credinţei”, a “neamului”, a “purificării” şi a “reformei morale”?

Căci nu există nici o rătăcire mai mare decât aceea a celor care îşi iau propria bună credinţă drept garanţie a adevărului lucrurilor pe care le spun.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Read More